(Zi si noapte visez la tine, tu nu esti ca si oricine
Esti o stea, ce-mi lumina viata mea..)
Dragoste la prima vedere
In fiecare zi, in fiecare noapte, vreau sa fiu cu tine, vreau sa fii aproape
Doar pe tine te chem in viata mea, caci tu ai fost si esti o jumatate din ea
Cu tine vreau sa fiu, vreau sa fiu cu tine,cu tine vreau sa fiu, cu tine-mi va fi bine
Impreuna vom trai in prosperare,pentru ca iubirea mea pentru tine e mare.
Zi si noapte visez la tine, tu nu esti ca si oricine
Esti o stea, ce-mi lumina viata mea, dar nu esti cu mine
Nu resist, inima te cere, dragoste la prima vedere
Te-am zarit, m-am indragostit, m-ai ranit adanc si plang…waau..
Atunci cand mergi pe strada, baietii te privesc
Esti o fetita foc, cum sa te cuceresc? Innebunesc..
Cand ma atingi usor, inima imi explodeaza..simt ca mor
Esti sexy si draguta, c-un corp seducator
Chipul tau de inger ma face sa zbor.
Nu pot sa resist, inima te cere
Simt pentru prima oara dragoste la prima vedere.
Zi si noapte visez la tine, tu nu esti ca si oricine
Esti o stea, ce-mi lumina viata mea, dar nu esti cu mine
Nu resist, inima te cere, dragoste la prima vedere
Te-am zarit, m-am indragostit, m-ai ranit adanc si plang…waau
Luna si stelele ne-au intalnit
Si in sfarsit am un vis implinit
Haide iubire, spune-mi ceva
Spune-mi ca vrei numai dragostea mea.
Luna si stelele ne-au intalnit
Si in sfarsit am un vis implinit
Haide iubire, spune-mi ceva
Spune-mi ca vrei numai dragostea mea.
Zi si noapte visez la tine, tu nu esti ca si oricine
Esti o stea, ce-mi lumina viata mea, dar nu esti cu mine
Nu resist, inima te cere, dragoste la prima vedere
Te-am zarit, m-am indragostit, m-ai ranit adanc sï plang…waau
vineri, 3 iunie 2011
duminică, 1 mai 2011
Atat de singur.....
Atât de singur… atât de lipsit de sentimente… totul in jurul meu se năruie… vise, speranțe, dorințe, sentimente… toate parca devin inexistente si din ce in ce tot mai confuz eu..
Oare de ce este atât de complicata viața asta? Sau noi, pur si simplu nu avem nimic mai bun de făcut decât sa o complicam? Ni se urăște cu binele si începem sa căutăm in orice lucru ceva rău prin care parca suntem dornici doar sa cerșim mila altora.
Cum după ceva timp de relație numai ești in stare sa fii conștient daca o mai iubești sau nu??? As da orice sa mai fie totul ca la început, sa ne întoarcem in trecut. Fara tine, am momente in care numai pot trai, dar sunt momente in care parca nimeni si nimic numai ma interesează, in care îmi doresc sa fiu doar eu într-o lume goala.
De ce tot timpul trebuie sa îmi fie teama sa vorbesc cu tine si sa îți spun ce simt? De ce??? De ce daca te rog sa citești ceea ce scriu îmi spui ca sunt niște prostii iar daca încerc sa îți zic lucrurile astea fata in fata nu ma lași sa termin decât in lacrimi? Îmi cunoști punctele slabe, știi ca atunci când ceva ma doare si nu sunt sigur de ceea ce spun izbucnesc in plâns, dar de ce niciodată nu faci efortul de a ma înțelege si pe mine si sa nu te mai gândești decât la propria persoana?
Pana acum ai fost acea persoana dura, care niciodată nu arata când îl doare ceva si care trecea foarte ușor peste orice supărare. M-ai făcut sa devin oarecum dependent de tine, sa îmi fie teama sa iau o decizie in lipsa ta doar pentru a nu ne certa, sa ma consider incapabil sa te părăsesc… dar stau si ma întreb, de ce acum când in sfârșit eram sigur pe ceea ce-mi doream: SA NE DESPĂRȚIM, SA SCAP DE STRESUL ASTA, vi si faci oarecum pe victima? De ce de fiecare data când ma simt bine ca nu am vorbit cu tine si ca nu m-am gândit la tine, ca am reușit sa nu îmi fie greu sa nu te aud si sunt cat de cat sigur ca am reușit sa ma debarasez de dependenta de tine, intervii tu si ma derutezi?? De ce pana acum nu te interesa atât de mult daca ne despărțeam si eu eram cel care te stresam si te tot căutam iar acum când pe mine as vrea sa numai ma intereseze vi si ma cauți si nici măcar nu stiu daca o faci ca așa simți sau doar pentru a întoarce roata…
Iau țigară, trag un fum, unul plin de durere si in același timp relaxare… as vrea in acest moment sa ma evapor exact precum fumul, sa fiu peste tot, sa nu fiu văzut dar prezenta sa mi se simtă in toată încăperea. Nu vrei sa fiu eu țigara pe care o fumezi in fiecare dimineață? Cat de minunat ar fii daca ai fi dependent de mine si tot timpul ai face orice sa ma ai așa cum faci pentru niște amarate de țigări. Pentru ele muncești, te lupți… dar pentru relația noastră când? Cat trebuie sa mai aștept si sa mai sufăr sa îți dai seama ca am ajuns la capătul puterilor si ca nu mai pot lupta de unul singur? Duc prea multe pe umeri de unul singur, când s-ar presupune ca in aceasta relație suntem doi. Dar pe tine te interesează doar atunci când ne înțelegem bine, insa cum ne certam din motive copilărești așa cum am făcut de fiecare data începi si îmi reproșezi toate lucrurile pe care le tii in tine. Știi, omul la nervi spune multe dar spune si adevărul, iar daca tu când ești foarte nervos nu spui decât ca numai ma vrei, ca te-ai saturat de relația asta atât de grea… de ce atunci când te calmezi îți ceri scuze si continuam? De ce nu ai tupeul odată pentru totdeauna sa ma lași in pace definitiv?? Vreau asta.. înțelege odată… cred ca tu ai trăit cu impresia ca niciodată eu nu o sa fiu capabil sa îți spun ca vreau sa ne despărțim, iar acum când ești in fata faptului împlinit nu știi cum sa reacționezi si faci pe victima oarecum. Insa sunt conștient ca daca si de aceasta data cedez si ne împăcăm, la prima cearta iar o sa aud doar reproșuri, jigniri de la tine si iar o sa vreau despărțire si iar o sa ma conving si tot așa… nu vreau sa trăiesc o viață lângă tine in stresul asta. Am doar 22 ani, vreau sa îmi trăiesc viața, sa ies oriunde vreau si oricând vreau nu sa stau cu teama ca daca ma duc undeva cu o anume persoana o sa ma cert cu tine si probabil o sa îmi ceri sa ne despărțim ca mai apoi, după ce ma faci sa sufăr cu vârf si îndesat sa îmi ceri sa continuam fara a-mi da vreo explicație…
Nu stiu ce vreau de la viața mea… sau… de fapt stiu… dar nu ma lași tu sa fac ceea ce îmi doresc. Iar așa cum suntem noi , preferam sa jucam teatru si sa mimam fericirea doar de teama singurătății, ne complacem in anumite situații care nu ne fac deloc bine…
Oare va ieși soarele si pe strada mea? Cu siguranță… insa sunt conștient ca asta depinde doar de mine… vrea… trebuie… sa găsesc puterea sa lupt cu tine sa îmi fac bine doar mie pentru ca binele NOSTRU l-am tot căutat si am luptat pentru el ani d zile… îmi ajunge… daca chiar ma iubești.. e timpul tau… e momentul tau in care poți atinge gloria si arată-mi ca ma iubești… daca chiar ma iubești…
Oare de ce este atât de complicata viața asta? Sau noi, pur si simplu nu avem nimic mai bun de făcut decât sa o complicam? Ni se urăște cu binele si începem sa căutăm in orice lucru ceva rău prin care parca suntem dornici doar sa cerșim mila altora.
Cum după ceva timp de relație numai ești in stare sa fii conștient daca o mai iubești sau nu??? As da orice sa mai fie totul ca la început, sa ne întoarcem in trecut. Fara tine, am momente in care numai pot trai, dar sunt momente in care parca nimeni si nimic numai ma interesează, in care îmi doresc sa fiu doar eu într-o lume goala.
De ce tot timpul trebuie sa îmi fie teama sa vorbesc cu tine si sa îți spun ce simt? De ce??? De ce daca te rog sa citești ceea ce scriu îmi spui ca sunt niște prostii iar daca încerc sa îți zic lucrurile astea fata in fata nu ma lași sa termin decât in lacrimi? Îmi cunoști punctele slabe, știi ca atunci când ceva ma doare si nu sunt sigur de ceea ce spun izbucnesc in plâns, dar de ce niciodată nu faci efortul de a ma înțelege si pe mine si sa nu te mai gândești decât la propria persoana?
Pana acum ai fost acea persoana dura, care niciodată nu arata când îl doare ceva si care trecea foarte ușor peste orice supărare. M-ai făcut sa devin oarecum dependent de tine, sa îmi fie teama sa iau o decizie in lipsa ta doar pentru a nu ne certa, sa ma consider incapabil sa te părăsesc… dar stau si ma întreb, de ce acum când in sfârșit eram sigur pe ceea ce-mi doream: SA NE DESPĂRȚIM, SA SCAP DE STRESUL ASTA, vi si faci oarecum pe victima? De ce de fiecare data când ma simt bine ca nu am vorbit cu tine si ca nu m-am gândit la tine, ca am reușit sa nu îmi fie greu sa nu te aud si sunt cat de cat sigur ca am reușit sa ma debarasez de dependenta de tine, intervii tu si ma derutezi?? De ce pana acum nu te interesa atât de mult daca ne despărțeam si eu eram cel care te stresam si te tot căutam iar acum când pe mine as vrea sa numai ma intereseze vi si ma cauți si nici măcar nu stiu daca o faci ca așa simți sau doar pentru a întoarce roata…
Iau țigară, trag un fum, unul plin de durere si in același timp relaxare… as vrea in acest moment sa ma evapor exact precum fumul, sa fiu peste tot, sa nu fiu văzut dar prezenta sa mi se simtă in toată încăperea. Nu vrei sa fiu eu țigara pe care o fumezi in fiecare dimineață? Cat de minunat ar fii daca ai fi dependent de mine si tot timpul ai face orice sa ma ai așa cum faci pentru niște amarate de țigări. Pentru ele muncești, te lupți… dar pentru relația noastră când? Cat trebuie sa mai aștept si sa mai sufăr sa îți dai seama ca am ajuns la capătul puterilor si ca nu mai pot lupta de unul singur? Duc prea multe pe umeri de unul singur, când s-ar presupune ca in aceasta relație suntem doi. Dar pe tine te interesează doar atunci când ne înțelegem bine, insa cum ne certam din motive copilărești așa cum am făcut de fiecare data începi si îmi reproșezi toate lucrurile pe care le tii in tine. Știi, omul la nervi spune multe dar spune si adevărul, iar daca tu când ești foarte nervos nu spui decât ca numai ma vrei, ca te-ai saturat de relația asta atât de grea… de ce atunci când te calmezi îți ceri scuze si continuam? De ce nu ai tupeul odată pentru totdeauna sa ma lași in pace definitiv?? Vreau asta.. înțelege odată… cred ca tu ai trăit cu impresia ca niciodată eu nu o sa fiu capabil sa îți spun ca vreau sa ne despărțim, iar acum când ești in fata faptului împlinit nu știi cum sa reacționezi si faci pe victima oarecum. Insa sunt conștient ca daca si de aceasta data cedez si ne împăcăm, la prima cearta iar o sa aud doar reproșuri, jigniri de la tine si iar o sa vreau despărțire si iar o sa ma conving si tot așa… nu vreau sa trăiesc o viață lângă tine in stresul asta. Am doar 22 ani, vreau sa îmi trăiesc viața, sa ies oriunde vreau si oricând vreau nu sa stau cu teama ca daca ma duc undeva cu o anume persoana o sa ma cert cu tine si probabil o sa îmi ceri sa ne despărțim ca mai apoi, după ce ma faci sa sufăr cu vârf si îndesat sa îmi ceri sa continuam fara a-mi da vreo explicație…
Nu stiu ce vreau de la viața mea… sau… de fapt stiu… dar nu ma lași tu sa fac ceea ce îmi doresc. Iar așa cum suntem noi , preferam sa jucam teatru si sa mimam fericirea doar de teama singurătății, ne complacem in anumite situații care nu ne fac deloc bine…
Oare va ieși soarele si pe strada mea? Cu siguranță… insa sunt conștient ca asta depinde doar de mine… vrea… trebuie… sa găsesc puterea sa lupt cu tine sa îmi fac bine doar mie pentru ca binele NOSTRU l-am tot căutat si am luptat pentru el ani d zile… îmi ajunge… daca chiar ma iubești.. e timpul tau… e momentul tau in care poți atinge gloria si arată-mi ca ma iubești… daca chiar ma iubești…
vineri, 22 aprilie 2011
Ganduri de Paste!
Suntem obisnuti ca de Paste sa facem urari de bine si prosperitate, sa ciocnim oua rosii si sa ne infruptam din bucatele alese. Sunt frumoase aceste obiceiuri, placute si celor cateva zile din an le da un farmec aparte, dar scopul lor este cu totul si cu totul altul.
Daca revelionul, ziua nationala, 1 mai etc etc sunt zile de sarbatoare, de petrecere si voie buna, Craciunul, Pastele, echinoctiul de primavara sau toamna sunt sarbatori care se adreseaza spiritului.
Obinuiesc, in aglomeratie, sa privesc oamenii din jurul meu si caut sa inteleg cat de des isi amintesc ei de spirit. Sunt putini acei oameni. Le zambesc cand ii descoper si ei raspund la fel. Ma bucura enorm cand cineva din jur ia parte la bucuria pe care o simt, la emotiile pe care doresc sa le impartasesc si raspunsul acestei cautari este, pentru mine, cea mai mare bucurie.
Oamenii raspund mai repede la ganduri decat la gesturi, dar nu doresc sa-si aminteasca asta, pentru ca tot ceea ce-si amintesc doare. In asemenea momente cel care iti zambeste ca te-a regasit te cheama spre interior, acolo unde soarele nu arde, iar frigul nu ucide. Acolo trebuie sa aducem lumina sarbatorilor in aceste momente.
Hristos a inviat... din interior!
Daca revelionul, ziua nationala, 1 mai etc etc sunt zile de sarbatoare, de petrecere si voie buna, Craciunul, Pastele, echinoctiul de primavara sau toamna sunt sarbatori care se adreseaza spiritului.
Obinuiesc, in aglomeratie, sa privesc oamenii din jurul meu si caut sa inteleg cat de des isi amintesc ei de spirit. Sunt putini acei oameni. Le zambesc cand ii descoper si ei raspund la fel. Ma bucura enorm cand cineva din jur ia parte la bucuria pe care o simt, la emotiile pe care doresc sa le impartasesc si raspunsul acestei cautari este, pentru mine, cea mai mare bucurie.
Oamenii raspund mai repede la ganduri decat la gesturi, dar nu doresc sa-si aminteasca asta, pentru ca tot ceea ce-si amintesc doare. In asemenea momente cel care iti zambeste ca te-a regasit te cheama spre interior, acolo unde soarele nu arde, iar frigul nu ucide. Acolo trebuie sa aducem lumina sarbatorilor in aceste momente.
Hristos a inviat... din interior!
duminică, 17 aprilie 2011
Ganduri...
Doar pentru ca lucrurile se schimba,nu inseamna ca nu a fost niciodata asa inainte...
Uneori imi doresc sa fiu o musca ,sa-i observ pe cei din jurul meu fara sa-i fac sa simta ca au ceva de dovedit... Sa cunosc naturaletea ,realitatea bizara ...minciunile nevinovate si cele care ranesc...
Deseori poate imi doresc sa stiu mai mult decat ar fi potrivit sa cunosc...iar asta spinteca in doua inocenta si entuziasmul...In unele cazuri,traiesc cu iluzia ca unii oameni pot evolua in functie de persoanele cu care se antureaza....dar de cele mai multe ori, indivizii se dovedesc a fi niste inconsecventi si niste superficiali.
O lume in care toata lumea se iubeste cu toata lumea,dar individual, fiecare se amageste ca traieste o "iubire duala" autentica, neincalcand principiile morale. Prostii!...Undeva,in intuneric, toata lumea inseala pe toata lumea cu sau fara a incalca fidelitatea conjugala, absolvindu-se ulterior de vina prin diverse mijloace mizerabile...
Azi am inteles un aspect important...Si anume ca oricat ne-am dori uneori sa fie bine,conceptul de bine nu are acelasi sens pentru fiecare din noi....si desigur,mijloacele de a-l obtine difera de la persoana la persoana,in functie de principii sau de lipsa lor... Aveti,asadar,grija ce va doriti...
P.S: Sa nu presupui niciodata ca un barbat simte ceea ce simte o femeie ,sau invers... Am fost creati sa fim diferiti. Totusi, indiferent cat de diferiti am fi, suntem potriviti unul pentru altul..
marți, 5 aprilie 2011
Daca viata mea ar fi un film......
Daca as face un film despre propria mea viata nu sunt convins ca m-as uita eu insami la el. Dar in fine, o sa incerc sa fac fata provocarii. Am primit leapsa de la Trestie si este de fapt o intrebare: daca viata ta ar fi un film, ce fel de film ar fi?
Cu siguranta unul de fictiune nu un documentar, poate pentru ca uneori imi place sa fug de realitatea care ma urmareste neiertatoare.
Fara indoiala ca cele mai multe secvente ar fi alb-negru pentru ca de obicei ma situez la extreme si pentru ca imi plac lucrurile clare. In plus, am o slabiciune pentru imaginile alb-negru. Mi se pare ca reflecta cel mai bine trairile interioare. As alege si cateva pete de culoare, asta ca sa sparg monotonia. Doar culorile tari, violente care iti ard ochii iti raman intiparite in memorie.
Personajele mele ar fi putine si ar conta mai mult gesturile pe care le fac, decat ceea ce spun. Nu m-ar interesa frumusetea fizica cat expresivitatea lor.
As alege spatii mari, deschise, o campie cu un lan de grau ar fi la fel de frumoasa ca un ocean care se intinde dincolo de orizont.
Stiu ca libertatea vine din interior dar intr-un astfel de spatiu as simti ca pot sa-mi las gandurile sa hoinareasca de-a lungul si de-a latul campiei sau sa fie luate de cate un val si duse departe intr-un loc in care s-ar intalni cu gandurile celor care au nevoie de alte orizonturi.
Ar fi muzica, multa muzica pentru ca altfel nici nu s-ar putea. As alege drept coloana sonora Gary Moore pentru ca uneori cuvintele mi se par mult prea obositoare si pline de atatea intelesuri incat le-as inlocui doar cu un acord de chitara.
Filmul l-as incepe cu un drum, unul care sa para ca nu are sfarsit.
Anotimpul ar fi toamna, o toamna blanda, calda cu raze de soare filtrate printre crengile copacilor.
Cu siguranta in filmul meu ar exista cativa ingeri necesari, pentru ca imi place sa cred ca exista cineva care imi vegheaza pasii. E adevarat ca nu toti ingerii au aripile albe…
As incerca sa evit lacrimile si ploaia pentru ca am vorbit destul despre ele. Vreau mult soare dar un soare care da viata, alunga intunericul si te incalzeste. Poate ca ar fi si cateva flacari in filmul meu dar nu pentru decor ci ca sa arda tot ceea ce este trist si urat.
Povestea as inventa-o cu fiecare zi care ar trece. Poate in felul acesta as reusi sa surprind inefabilul.
Si un mic adagio: Trestie vorbea despre marele Tarkovsky. Tin minte si acum ca prima oara cand am vazut Nostalgia am iesit cu genunchii tremurand de la cinemateca si ca pur si simplu nu mai puteam sa articulez cuvintele. M-a urmarit mult timp scena din final in care personajul poet intelege ca « a fi » inseamna sa ajungi la capatul drumului cu flacara aprinsa chiar daca bate vantul. Mi-ar placea sa fiu in stare sa includ un astfel de mesaj in filmul meu.
Cu siguranta unul de fictiune nu un documentar, poate pentru ca uneori imi place sa fug de realitatea care ma urmareste neiertatoare.
Fara indoiala ca cele mai multe secvente ar fi alb-negru pentru ca de obicei ma situez la extreme si pentru ca imi plac lucrurile clare. In plus, am o slabiciune pentru imaginile alb-negru. Mi se pare ca reflecta cel mai bine trairile interioare. As alege si cateva pete de culoare, asta ca sa sparg monotonia. Doar culorile tari, violente care iti ard ochii iti raman intiparite in memorie.
Personajele mele ar fi putine si ar conta mai mult gesturile pe care le fac, decat ceea ce spun. Nu m-ar interesa frumusetea fizica cat expresivitatea lor.
As alege spatii mari, deschise, o campie cu un lan de grau ar fi la fel de frumoasa ca un ocean care se intinde dincolo de orizont.
Stiu ca libertatea vine din interior dar intr-un astfel de spatiu as simti ca pot sa-mi las gandurile sa hoinareasca de-a lungul si de-a latul campiei sau sa fie luate de cate un val si duse departe intr-un loc in care s-ar intalni cu gandurile celor care au nevoie de alte orizonturi.
Ar fi muzica, multa muzica pentru ca altfel nici nu s-ar putea. As alege drept coloana sonora Gary Moore pentru ca uneori cuvintele mi se par mult prea obositoare si pline de atatea intelesuri incat le-as inlocui doar cu un acord de chitara.
Filmul l-as incepe cu un drum, unul care sa para ca nu are sfarsit.
Anotimpul ar fi toamna, o toamna blanda, calda cu raze de soare filtrate printre crengile copacilor.
Cu siguranta in filmul meu ar exista cativa ingeri necesari, pentru ca imi place sa cred ca exista cineva care imi vegheaza pasii. E adevarat ca nu toti ingerii au aripile albe…
As incerca sa evit lacrimile si ploaia pentru ca am vorbit destul despre ele. Vreau mult soare dar un soare care da viata, alunga intunericul si te incalzeste. Poate ca ar fi si cateva flacari in filmul meu dar nu pentru decor ci ca sa arda tot ceea ce este trist si urat.
Povestea as inventa-o cu fiecare zi care ar trece. Poate in felul acesta as reusi sa surprind inefabilul.
Si un mic adagio: Trestie vorbea despre marele Tarkovsky. Tin minte si acum ca prima oara cand am vazut Nostalgia am iesit cu genunchii tremurand de la cinemateca si ca pur si simplu nu mai puteam sa articulez cuvintele. M-a urmarit mult timp scena din final in care personajul poet intelege ca « a fi » inseamna sa ajungi la capatul drumului cu flacara aprinsa chiar daca bate vantul. Mi-ar placea sa fiu in stare sa includ un astfel de mesaj in filmul meu.
Un inger...
Stau pe o margine si te privesc. Nu ma vezi. Nici macar nu crezi ca exist. Eu cred insa in tine. Cum as putea sa fiu ingerul tau altfel? Nu pot sa-ti sterg lacrimile, nu pot sa-ti aduc zambetul inapoi, nu pot nici macar sa-ti vorbesc. Mi-as dori sa pot sa-ti raspund la intrebari dar am doar privilegiul sa te privesc. N-am voie sa te judec dar voi fi alaturi de tine cand altcineva o va face. De multe ori ti-as fi dat aripile mele dar mi le-am pierdut. Am vrut sa alung lacrimile cuiva ca tine dar aripile au fost atat de moi si eu atat de slab incat ne-am prabusit amandoi. Atunci mi-au luat aripile si mi-au spus ca le voi capata inapoi doar cand nimeni nu va mai plange. Cu timpul m-am resemnat. Merg alaturi de tine si te privesc cum iti tarasti pasii, incercand sa gasesti drumul pe care odata il stiai atat de bine. Cum as putea sa te ajut cand nici pe mine nu m-am putut salva? Ce simplu ar fi fost sa-ti spun “nu exista ratare” dar ingerii nu pot minti. In schimb, au credinta. Pentru toate clipele tale de indoiala, eu m-am tarat in genunchi pana la capatul lumii, pentru fiecare lacrima de-a ta, eu am implorat cerul sa-ti mai dea o sansa si atunci cand tu ti-ai plecat privirea, eu am tinut speranta in brate ca sa nu se piarda. 
Doar un vis!
Am visat o printesa din basmele acelea frumoase. Se facea ca avea o viata perfecta, plina de dimineti in care soarele o mangaia pe fata, in care orice pas il facea il facea spre bine. Avea prieteni, iesea in oras, se distra, n-avea prea multe griji, avea mereu acolo pe cineva care sa o sustina si sa fie alaturi de ea.
Printesa avea si un print al ei, venit ca-n povesti, pe cal alb, dintr-o minune dumnezeiasca. Traiau intr-un palat mare si frumos, decorat dupa placul lor, erau inconjurati de o aura de fericire pe care o purtau oriunde mergeau. Erau fericiti impreuna, tot ce faceau li se parea cel mai frumos si cel mai bun.
Nopti interminabile petrecute impreuna, momente frumoase,vorbe rupte din rai, excursii, ...sintetizand, clipe de neuitat.
Greutatile treceau pe langa ei ca si cum nu existau, el era mereu acolo pentru ea si ea pentru el, sa aiba grija unul de celalalt orice s-ar fi intamplat. Furturi, ploi ... ei vedeau doar soare si lumina. Pentru ea era tot ce-si dorise mereu si isi imaginase, chiar i se intamplasera toate astea ei.
.....
In schimb, a fost doar un vis, din care mi-as fi dorit sa nu ma fi trezit niciodata, deja incepeam sa cred ca era real pentru ca a durat ceva timp.Dar cum visele sunt doar vise, nimic nu a fost adevarat,nimic nu a existat, au fost doar inchipuiri de-ale mele ...
Dar ce e ciudat, e ca daca nimic nu a fost adevarat, cum am putut sa nu-mi dau seama la timp si sa ma trezesc cand trebuia, de ce am crezut ca a fost realitate si de ce tot am in cap imagini a unor lucruri nepetrecute?
Acestea vor ramane doar niste intrebari fara raspuns.
Printesa avea si un print al ei, venit ca-n povesti, pe cal alb, dintr-o minune dumnezeiasca. Traiau intr-un palat mare si frumos, decorat dupa placul lor, erau inconjurati de o aura de fericire pe care o purtau oriunde mergeau. Erau fericiti impreuna, tot ce faceau li se parea cel mai frumos si cel mai bun.
Nopti interminabile petrecute impreuna, momente frumoase,vorbe rupte din rai, excursii, ...sintetizand, clipe de neuitat.
Greutatile treceau pe langa ei ca si cum nu existau, el era mereu acolo pentru ea si ea pentru el, sa aiba grija unul de celalalt orice s-ar fi intamplat. Furturi, ploi ... ei vedeau doar soare si lumina. Pentru ea era tot ce-si dorise mereu si isi imaginase, chiar i se intamplasera toate astea ei.
.....
In schimb, a fost doar un vis, din care mi-as fi dorit sa nu ma fi trezit niciodata, deja incepeam sa cred ca era real pentru ca a durat ceva timp.Dar cum visele sunt doar vise, nimic nu a fost adevarat,nimic nu a existat, au fost doar inchipuiri de-ale mele ...
Dar ce e ciudat, e ca daca nimic nu a fost adevarat, cum am putut sa nu-mi dau seama la timp si sa ma trezesc cand trebuia, de ce am crezut ca a fost realitate si de ce tot am in cap imagini a unor lucruri nepetrecute?
Acestea vor ramane doar niste intrebari fara raspuns.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)